Pos3idoN
Administrator
Data inscrierii: 05/Noi/2007
Mesaje: 6
|
 Trimis: 05/11/2007 19:48 Titlul subiectului: Lacul - M. Eminescu |
 |
|
Lacul
de Mihai Eminescu
Lirica eroticã eminesciana îmbinã sentimentul dragostei pentru fiinþa iubitã cu adoraþie faþã de frumuseþile naturii, cãci starea sufleteasca ia naºtere, se împlineºte sau se consumã într-un decor mirific, de basm, ori într-un cadru dezolat, mohorât, în funcþie de natura sentimentelor exprimate. Poezia Lacul, publicatã la 1 septembrie 1867 în ,,Convorbiri literare”, revista societaþii ,,Junimea” din Iaºi, alãturi de Melancolie, Crãiasa din poveºti, Dorinþa, se încadreazã în creaþiile senzuale idilice în care predominã natura cu cunoscutele ei elemente specifice eminesciene – lacul, codrul, izvorul, luna, teiul etc. – în care se remarcã prin muzicalitatea versurilor ºi intensitatea trãirilor eului liric.
Poezia are ca titlu numele unuia dintre elementele cadrului natural – lacul --, pentru că imaginea acestuia predomina în peisaj, toate celelalte elemente ale decorului – trestiile, barca, luna, vantul – fiind raportate la el. Astfel, cadrul iubirii romantice este, ca întotdeauna, natura, o natura luxuriantã, eternã, martorã a unei iubiri pãtimaºe, profunde.
Totodatã, prezenþa apei prin fascinația ºi misterul ei determinã reveria, pentru cã poetul viseazã la o dragoste idealã, la probabilitatea împlinirii ei în decorul fascinant al codrului.
De fapt, aceasta este ºi tema poeziei – dorinþa arzãtoare a îndrãgostitului de împlinire a iubirii –, însã totul rãmâne la stadiul de dorinþã, de posibilitate, pentru cã visul nu se realizeazã.
Prima strofã se deschide cu imaginea feericã a lacului ,,albastru” încãrcat cu ,,nuferi galbeni”, unde epitetele cromatice ,,albastru” si ,,galben” realizeazã imagini vizuale care sugereazã armonie, limpezime, claritate, seninãtate, lacul fiind asemenea unei oglinzi care urmeazã sã se reflecte atât lumea exterioarã, cât ºi cea interioarã. De la aceastã imagine vizualã staticã, din primele doua versuri, se trece la una dinamicã, pentru cã lacul apare însufleþit prin personificare (,,Tresãrind în cercuri albe/ El cutremurã o barcã”). Astfel, natura, lacul ca element al ei, preia zbuciumul sufletes al poetului, emoþia lui determinatã de aºteptarea fiinþei iubite ºi vibreazã la unison cu acestea.
ÃŽntr-adevãr, în strofa a doua este prezent motivul aºteptãrii, înfãþiºat însã ca posibilitate, dovadã fiind prezenþa adverbului ,,parc(ã)” folosit în repetiþie: ,,ªi eu trec de-a lung de maluri/ Parc-ascult ºi parc-aºtept.” Tot ca posibilitate este sugerat ºi gestul tandru al îmbrãþiºãrii, prin utilizarea verbelor la modul conjunctiv care sugereazã o acþiune doar posibilã: ,,Ea din trestii sã rãsarã/ ªi sã-mi cadã lin pe piept”. Poetul nu realizeazã un portret al fiinþei iubite a cãrei prezenþã este marcatã prin pronumele personal ea, scris subliniat, pentru cã dorinþa poetului nu se îndreaptã cãtre cineva anume, cãtre o anumitã fiinþã, ci cãtre o iubire idealã pe care o doreºte împlinitã, tot la modul ideal, în decorul de basm al codrului ºi al lacului. Astfel, iubita apare ca o proiecþie imaginarã în visul poetului.
De fapt, tot aceea ce urmeazã în strofele a treia ºi a patra nu este decât visul de iubire al poetului, generat de starea de aºteptare ºi de singurãtate. ,,Ea”, cea izvorâtã din amintire ºi ruptã din naturã (,,din trestii sã rãsarã”), se încadreazã unui posibil scenariu pe care poetul ºi-l imagineazã fascinaþi de frumuseþile naturii ºi de magia ei, abandonaþi extazului, îndrãgostiþii vor pluti vegheaþi de razele blânde ale lunii, în timp ce foºnetul trestiilor ºi susurul apei le vor acompania alunecarea în vis. Senzaþia de ireal, de vis, de posibil este reliefatã tot prin intermediul verbelor la modul confunctiv, unele dintre ele eliptice de cojuncþia sã ,,sã sãrim”, ,,sã scap”, ,,sã plutim”, ,,foºneascã”, ,,sune”. ÃŽn afarã de o imagine vizualã (,,sub lumina blândei lune”) realizatã prin intermediul epitetului personificator ,,blândei”, utilizat în inversiune, prin care este sugerat timpul descrierii – noaptea cu vraja ei sporitã de razele lunii --, celelalte imagini sunt preponderent auditive ,,îngânaþi de glas de ape” --, ,,vântu-n trestii lin foºneascã”, ,,unduioasa apã sune”. Ele sunt confecÈ›ionate cu susÈ›inerea unei metafore cu rol personificator (..glas de ape”) ºi a douã epitete, unul al verbului ºi altul al substantivului, utilizate în inversiune (,,lin foºneascã”, unduioasa apã”) ºi prin intermediul cãrora poetul sugereazã un sunet lin, domol, armonios, în deplinã concordanþã cu gingãºia ºi delicateþea sentimentului de iubire. Astfel, el evidenþiazã ºi armonia întregii naturii, întocmai unui joc fascinant de coloraÈ›ii ºi de sunete, un cadru perfect în care vede posibilã împlinirea iubirii.
ÃŽn strofa finalã, visul ia sfârºit ºi eul liric revine la o realitate tristã, dureroasã, deoarece concretizeazã faptul cã totul a fost doar ficþiune, cã totul este zadarnic. Din zãdãrnicie izvorãsc decepþia ºi singurãtatea care se consumã în aceleaºi decor, dar de data aceasta mai puþin luxuriantã, cãci lipseºte galbenul nuferilor, ºi mai puþin dinamic, pentru cã lacul nu mai tresare la prezenþa, la gândurile ºi la sentimentele poetului. Intensitatea tristeþii, a durerii este direct exprimatã prin epitetul ,,singuratic” ºi prin verbele ,,suspin” ºi ,,Sufãr”, iar trezirea din vis la realitate este marcatã grafic prin prezenþa punctelor de suspensie. Totodatã, lacul ,,cel albastru”, a încremenit la durerea poetului, iar nuferii care îl încarcã nu mai au atributul ,,galbeni”, cãci peisajul este în concordanþã cu dispoziÈ›ia de spirit a poetului. De aceea, imaginea vizualã din final (,,lacul cel albastru/ ÃŽncãrcat cu flori de nufãr”) care o reia simetric, cu mici modificãri, pe cea din întâia strofã nu mai are strãlucirea ºi consistenþa cromaticã a celei dintâi, ea sugerând tristeþea apãsãtoare di sufletul poetului.
Privitã în ansamblul ei, poezia Lacul întruneºte trãsãturile specifice întregii creaþi sexuale eminesciene. Astfel, în inițialul rând, idila se consumã sau este posibilã într-un decor impresionant atât prin frumuseþe, cât ºi prin puterea de sugestie, alcãtuit din codru, lac, nuferi, trestii, lunã, numeroase dintre aceste elemente (codrul, lacul, luna) fiind considerate specific eminesciene. Vraja peisajului este sporitã ºi de prezenþa lunii, cãci cadrul normal este nocturn, dar ºi de plasticitatea imaginilor realizate, de îmbinarea celor vizuale cu cele auditive sau de muzicalitatea interioarã a versurilor.
Natura este personificatã, elementele ei capãtã însuºiri umane prin intermediul personificãrilor (lacul ,,tresãrind”, ,,cutremurã”, apa ,,sune”) ºi al epitetelor personificatoare (,,blânda lunã”, ,,lin foºneascã”, ,,unduioasa apã”) folosite în inversiune.Astfel, prin personificare, natura preia sentimentele ºi stãrile eului liric. Ea este dinamicã, strãluceºte ºi vibreazã o datã cu poetul în aºteptarea fiinþei iubite, sau împãrtãºeºte starea lui de spirit din final, devenind mai liniºtitã, mai puþin strãlucitoare.
Trairile interioare ale îndrãgostitului sunt surprinse în deosebite momente: al aºteptãrii, al reveriei (al visului) ºi al reîntoarcerii la realitate. ÃŽn funcþie de aceste momente ºi de sentimente exprimate, sunt selectate ºi verbele ºi modurile la care astea sunt folosite. Verbe ca ,,a cãdea”, ,,a sãri”, ,,a scãpa”, ,,a pluti”, ,,a suna” sugereazã atmosfera de vrajã, de visare, intimitatea ºi inefabilul întâlnirii imaginare, iar conjunctivele sugereazã o acþiune doritã, dar nerealizatã. Când poetul descrie cadrul natural sau când se trezeºte din visare revenind la realitate, verbele sunt folosite la indicativ prezent: ,,încarcã”, ,,cutremurã”, ,,nu vine”, ,,suspin”, ,,sufãr”.
Interesat de urmãrit este ºi persoana la care sunt folosite aceste verbe. ÃŽn prima strofã, verbele sunt la persoana a treia special ,,el” fiind lacul. ,,Eu” ºi ,,ea” din strofa a doua sunt poetul (eul liric) ºi iubita, idealul feminin, cãtre care tinde iubirea poetului, iar prin dorinþa de împlinire a dragostei lor, ,,eu” ºi ,,ea” devin un posibil ,,noi”, prin împlinirea visului de iubire aºa cum apare în strofele a treia ºi a patra, unde verbele sunt la persoana întâi plural. Dacã ,,el”, ,,eu” ºi ,,ea” apar ca persoane gramaticale exprimate prin formele pronominale respective, ,,noi” nu apare exprimat, ci doar inculs, sugerat, cãci împlinirea iubirii este doritã, dar nerealizatã.
Plinã de vrajã este ºi muzicalitatea interioarã a versurilor realizatã prin aliteraþii ºi asonanþe. Asonanþele sunt realizate, în majoritate, prin accentuarea vocalei ,,a”: ,,unduioasa apã”, ,,galben”, ,,încarcã”, etc.), iar aliteraþiile conþin repetarea silabei ,,sã” (,,sã sãrim”) ºi a consoanelor ,,s” (,,sã-mi scape”), ,,v” (,,vantul”) ºi ,,f”, (,,foºneascã”). Acestor procedee li se alãturã, pentru a mări armonia versurilor, rima de tipul abcb, în care ritmeazã numai versurile al doilea ºi al patrulea, creând la lecturã impresia unui distih cu rimã împerecheatã, ritmul trohaic ºi mãsura de 7-8 silabe, apropiate de versificaþia creaþiei populare.
Armonia versurilor realizatã prin asonanþe, aliteraþii ºi elemente de vesrificaþie ajută ºi la sugerarea unei atmosfere generale de seninãtate, de calmã resemnare, deºi poezia surprinde un moment de iubire neînplinitã. Armonia poeziei sugereazã la un alt grad armonia întregii naturi ºi tocmai de aceea farmecul ºi misterul ei vin sã diminueze tristeþea ºi singurãtatea care apar în finalul poeziei.
ªi în aceastã creaþie eminescianã, generalitatea poetului este doveditã de naturaleþea exprimãrii, de sinceritatea ºi profunzimea sentimentelor exprimate într-o formã cuceritoare prin simplitate, dar ºi de tăria rarã de a gãsi drumul cel mai compact ºi mai repede cãtre sufletul cititorului. |
|
